Sloganul „corupția ucide” este adevărat. Dar dacă cei corupți mai și construiesc, furând doar o parte – așa cum, din păcate, se întâmplă în multe colțuri ale lumii – societatea tot rămâne cu ceva. Important este cu cât rămânem și dacă ceea ce se construiește respectă reguli și standarde minime.
În multe cazuri, s-a constatat că se fură aproximativ 10%, iar cu restul se finalizează lucrări funcționale.
Însă atunci când, pe lângă corupție, adăugăm incompetență, nepăsare, sfidare și aroganță, obținem un cocktail letal, care ar merita o lucrare întreagă: „Istoria prostiei inginerești”.
Dacă analizăm obiectiv starea actuală, putem observa că, în județul Maramureș – și nu numai – nu am reușit:
• Să construim, în 15 ani, un depozit de deșeuri menajere;
• Să depozităm conform sau să valorificăm nămolurile provenite din stațiile de epurare a apelor menajere;
• Să realizăm un depozit conform pentru deșeurile toxice rezultate din tratarea apelor de mină sau să implementăm soluții de recuperare a metalelor din aceste ape;
• Să închidem conform normativelor iazurile de decantare, deși au trecut 18 ani de la sistarea activităților miniere;
• Să ecologizăm și să curățăm platformele industriale ale fostelor uzine de preparare și metalurgie;
• Să construim o infrastructură rutieră și feroviară de calitate, deși avem la dispoziție resurse locale – „munți de piatră” – care pot susține lucrări solide;
• Să exploatăm și să valorificăm inteligent resursele naturale: minerale, apă, păduri, peisaje, biodiversitate.
Dispersia în natură a metalelor grele provenite din zonele miniere și metalurgice este una dintre cele mai insidioase forme de poluare, deoarece decontaminarea sedimentelor și a pânzei freatice devine, practic, imposibilă.
Arderea deșeurilor menajere, industriale și vegetale la temperaturi scăzute eliberează noxe extrem de periculoase pentru sănătatea publică.
Și lista poate continua.
Această stare de fapt nu are nicio legătură cu conceptele de dezvoltare durabilă sau sustenabilitate. Ba dimpotrivă – trăim într-un model toxic de administrare care condamnă viitorul.
„Vom fi blestemați de generațiile următoare.”
Rămân întrebări retorice, dar dureros de actuale:
Ce e de făcut? Chiar nu putem? Sau nu vrem?
Și încheiem cu o strofă din Octavian Goga, din poezia „Noi”, pe care o considerăm relevantă și astăzi:
„Din vremuri uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi.”